Nu știu dacă ați simțit vreodată că lumea e prea agitată, că totul se mișcă prea repede și că, dintr-o dată, cărțile nu mai au locul pe care îl aveau în copilărie. Ei bine, Motanul care a salvat biblioteca de Sosuke Natsukawa vine ca o pauză binevenită în mijlocul acestei goane. Am început cartea fără așteptări mari mai ales că titlul mi s-a părut ușor jucăuș, dar am închis-o cu inima plină, zâmbind și gândindu-mă: Wow, cât de tare m-a atins această poveste simplă.
Un roman mic, dar cu o esență mare
Cartea nu e foarte lungă, are un ritm calm, dar nici nu trebuie mai mult. Este ca o cană de ceai cald într-o după-amiază ploioasă, chiar nu are nevoie de artificii. Personajul principal, Rintaro, este un adolescent care tocmai și-a pierdut bunicul. Bunicul său era un bibliofil, iar librăria pe care o avea era un loc ticsit de cărți, dar și de liniște și reflecție. Moartea acestuia îl lasă pe Rintaro în derivă, iar decizia de a închide librăria pare inevitabilă.
Până când… apare el. Tiger. Un motan vorbitor. Și nu, nu e un motan adorabil care se joacă cu ghemotoace. Este un motan înțelept, ușor arogant, dar extrem de fermecător. El îl provoacă pe Rintaro să salveze cărțile. Nu în sensul de a le aduna sau a le păstra, ci de a le salva din mâinile celor care le înțeleg greșit, le abuzează sau le reduc la simple instrumente.
Trei „misiuni” și multe lecții
Cartea este structurată în trei labirinturi sau misiuni, prin care Rintaro trebuie să treacă pentru a înțelege ce înseamnă cu adevărat dragostea pentru cărți și ce rol joacă lectura în viața noastră. Fiecare labirint e o alegorie, o critică subtilă (dar pătrunzătoare) a modului în care tratăm literatura azi. Fie că e vorba de cei care citesc în viteză doar pentru a bifa titluri, fie că e vorba de cei care reduc cărțile la simple produse comerciale, fiecare capitol ne pune pe gânduri.
Eu, de exemplu, m-am regăsit mult în scena în care cineva citea zeci de cărți pe lună doar pentru a atinge un target anual. M-a făcut să mă opresc și să mă întreb: citesc pentru mine sau pentru a bifa titluri în aplicație? Uneori avem nevoie de astfel de oglinzi.
Un omagiu discret adus librăriilor mici
Mi-a plăcut mult și cum autorul vorbește despre librăriile mici, de cartier, locuri cu suflet, unde fiecare carte are o poveste, iar fiecare colț pare să respire istorie. Librăria bunicului lui Rintaro este, poate, un simbol al acestor spații care dispar încet. Cartea m-a făcut să-mi aduc aminte de o librărie în care intram în copilărie, unde vânzătoarea îmi recomanda mereu ceva neașteptat și unde rafturile scârțâiau sub greutatea cărților vechi. Locuri care nu sunt doar despre vânzare, ci despre întâlniri.
Cartea ca formă de rezistență
Într-un mod discret, dar foarte puternic, romanul transmite ideea că cititul este o formă de rezistență. Că nu toate lecturile trebuie să aibă scopuri productive, că nu trebuie să extragem întotdeauna concluzii clare dintr-o carte, ci că uneori e suficient să ne pierdem în ea. Lectura nu este despre rezultate, ci despre călătorie. Și acest lucru e atât de frumos spus în paginile romanului, încât m-a făcut să-mi doresc să citesc mai încet, mai atent, cu mai multă grijă.
Este pentru tine Motanul care a salvat biblioteca?
Dacă ești în căutarea unei lecturi profunde, dar ușor de citit, cu mesaje despre viață, pierdere, prietenie și… pisici, atunci Motanul care a salvat biblioteca este pentru tine. Nu, nu e o poveste cu suspans sau cu răsturnări de situație spectaculoase. Dar e o carte care te face să te oprești puțin din goană, să respiri și să te întrebi: Ce rol joacă cărțile în viața mea?
Mie mi-a adus un zâmbet și o doză de liniște. Și cumva, m-a făcut să-mi dau seama că, poate, avem nevoie de mai mulți motani înțelepți în viețile noastre. Sau cel puțin de mai multe povești ca aceasta.
Lasă un răspuns