Am închis cartea cu un oftat lung. Rar mi se întâmplă să citesc un roman care mă face să simt că tocmai am părăsit o lume vie, respirândă, plină de zgomote, mirosuri și oameni care, deși ficționali, par a fi trăit cândva cu adevărat. Fiica măcelarului de Yaniv Iczkovits e una dintre acele cărți rare care reușesc exact asta: să îți păcălească inima și să-ți înșele mintea cu o poveste deopotrivă fantastică și profund umană.
Să încep cu începutul. Cartea este plasată în Rusia țaristă, într-un shtetl evreiesc, și o are în centru pe Fanny Keismann – o femeie pe cât de fragilă la prima vedere, pe atât de puternică în profunzime. E fiica unui măcelar și, în mod neașteptat, își ia soarta în propriile mâini și pornește într-o călătorie printr-un imperiu dezbinat, cu scopul de a-și ajuta sora. Și de aici… pornește haosul, dar un haos frumos.
Ce m-a cucerit
În primul rând, Fanny. E unul dintre cele mai bine conturate personaje feminine pe care le-am întâlnit în literatură în ultima vreme. Nu e perfectă – e impulsivă, încăpățânată, violentă dacă trebuie – dar tocmai aceste defecte o fac reală. N-aș fi crezut că un roman istoric cu tente de fabulă evreiască va putea să-mi ofere o eroină cu atâta forță narativă.
Apoi vine stilul scriiturii. Iczkovits scrie cu o savoare care amintește de Isaac Bashevis Singer, dar cu o energie modernă, cinematografică. E o combinație între liric și grotesc, între glumă și tragedie. Are umorul acela sec, amar, care nu te face neapărat să râzi, ci să te oprești din citit și să spui „wow, ce bine a zis-o”.
Mi-a plăcut și faptul că, dincolo de povestea personală a lui Fanny, cartea se transformă într-o aventură filozofică despre libertate, vină, identitate și religie. Fără să fie moralizatoare, autorul strecoară întrebări esențiale printre replici, printre capitole, printre gesturile personajelor. Ce înseamnă să fii un om bun? Ești dator să salvezi pe cineva, chiar dacă pentru asta trebuie să comiți o nedreptate?
Ce m-a obosit
Nu pot să spun că totul mi-a plăcut. Pe alocuri, cartea încetinește ritmul. Unele capitole sunt prea lungi, prea descriptive sau prea filozofice. E genul de roman care nu se grăbește nicăieri, iar uneori mi-am pierdut răbdarea, mai ales când povestea lua pauze ca să ne introducă în viața unor personaje secundare care păreau să nu aibă legătură cu firul principal. Desigur, la final toate piesele se leagă, dar recunosc că mi-a fost greu să ajung acolo.
Ce o face specială?
Pentru mine, Fiica măcelarului este un roman care face ceva aproape imposibil: vorbește despre istorie, religie, violență, dragoste și libertate într-un mod care nu te sufocă. Este o carte care îți cere implicare, dar îți oferă în schimb o poveste de neuitat. Nu este o lectură ușoară, dar este o lectură care rămâne.
Și, mai presus de toate, are o voce originală. Nu e nici roman comercial, nici elitist. Este undeva la mijloc – ca o punte între marile romane istorice clasice și literatura modernă cu tematici feminine și existențiale.
Recomandare sinceră
Aș recomanda cartea asta celor care vor mai mult decât o poveste. Celor care nu fug de complexitate. Celor care apreciază romanele care, după ce le închizi, te lasă cu întrebări, nu doar cu finaluri.
Nu e o carte de plajă. Dar e o carte pe care o poți lua într-un weekend liniștit și care te va ține cu mintea aprinsă zile bune după ce ai citit ultima pagină.
Dacă ai chef de o aventură care combină brutalitatea realității cu frumusețea mitului, Fiica măcelarului e o alegere perfectă. E un roman care îți spune povești și, fără să-ți dai seama, te face să-ți pui întrebări despre tine însuți.
Și ce poate fi mai frumos de-atât?
Lasă un răspuns