Am terminat-o azi-noapte, pe la ora unu, cu telefonul lăsat deoparte și lampa de citit încă aprinsă mult după ce ar fi trebuit să dorm. Așa se termină de obicei cărțile lui Claire Douglas la mine — târziu, cu inima puțin cam grăbită. Surorile m-a prins din primele capitole și, sincer, nu m-am putut opri din citit nici atunci când știam clar că a doua zi o să regret orele de somn pierdute.
Povestea pornește de la Abi, o femeie care încă suferă după moartea surorii ei gemene, într-un accident tragic despre care cartea dezvăluie treptat detalii. Se mută la Bath ca să-și ia viața de la capăt, iar acolo îi cunoaște pe gemenii Bea și Ben — frumoși, privilegiați și, din prima clipă, ușor tulburători. Abi se lasă atrasă în cercul lor, iar eu am avut senzația, chiar de la primele întâlniri, că nimic din ce urmează n-o să fie simplu.
Ce mi-a plăcut în cartea Surorile de Claire Douglas
Mi-a plăcut pentru că nu ți se explică nimic de-a gata. Cartea te lasă să te întrebi, capitol de capitol, cine manipulează pe cine. Dispar scrisori importante, apar bilete cu amenințări în camera lui Abi, iar eu m-am întrebat de multe ori dacă e vina neliniștitei Bea sau dacă Abi însăși inventează totul ca să atragă atenția asupra ei. N-o să-ți spun ce am decis eu, ca să nu-ți stric plăcerea descoperirii.
Am apreciat faptul că Claire Douglas nu se grăbește să dea răspunsuri. Ritmul e construit cu grijă — la început aproape leneș, aproape confortabil, ca și cum ai intra tu însuți în cercul ăla privilegiat, iar apoi, fără să-ți dai seama exact când, atmosfera se strânge în jurul tău. Am avut senzația că fiecare capitol adaugă o presiune mică, aproape imperceptibilă, până când, pe la jumătate, deja nu mai puteam lăsa cartea din mână.
Personajele mi s-au părut convingător de contradictorii. Bea e când fermecătoare, când imposibil de suportat, iar eu unul am schimbat părerea despre ea de vreo trei ori pe parcurs. Ben rămâne mai discret, dar exact discreția lui m-a făcut curios — am simțit tot timpul că știe mai mult decât lasă să se vadă. Cât despre Abi, personal am apreciat că nu e construită ca o victimă perfectă. Are momente în care reacțiile ei mi s-au părut ambigue, iar asta m-a ținut în tensiune mult mai mult decât o poveste cu roluri clar împărțite între „bine” și „rău”.
Dacă îți plac recenziile de cărți și vrei să afli de noile mele lecturi înainte să apară pe rețele, te invit să te abonezi la newsletterul blogului.
Atmosfera, suspansul și stilul lui Claire Douglas
Din punctul meu de vedere, atmosfera e marele atu al cărții. Casa gemenilor, petrecerile, luxul aparent — toate mi-au dat impresia unei cutii frumos ambalate care, pe măsură ce o deschizi, se dovedește mult mai sufocantă decât părea la suprafață. Mi s-a părut că Claire Douglas construiește claustrofobia asta cu bună știință, nu întâmplător — fiecare detaliu domestic, aparent banal, capătă o greutate ciudată pe măsură ce înaintezi.
Suspansul nu vine din acțiune rapidă, ci din acumulare. Eu am interpretat asta ca pe o alegere conștientă a autoarei — nu ai urmăriri sau confruntări zgomotoase, ci o tensiune care se strânge tăcut, prin priviri, prin obiecte care dispar, prin tăceri prelungite la masă. Mi-a plăcut pentru că m-a ținut mereu puțin dezechilibrat, niciodată sigur pe cine să cred.
Stilul lui Claire Douglas curge ușor, fără fraze încărcate inutil, ceea ce cred că a contribuit enorm la faptul că am parcurs jumătate din carte într-o singură seară. Recunosc că mi-ar fi plăcut ca finalul să aibă puțin mai mult spațiu să respire — mi s-a părut că, după atâta acumulare atentă de tensiune, ultimele pagini se precipită un pic prea repede spre rezolvare. A fost singurul moment în care am rămas cu impresia că aș fi vrut încă zece-cincisprezece pagini în plus.
Cred că Surorile i-ar plăcea oricui apreciază thrillerele psihologice construite pe familii complicate și pe personaje care nu-ți dezvăluie tot ce gândesc. Dacă ai citit deja Cuplul de la nr. 9, tot de Claire Douglas, cred că o să regăsești aceeași tensiune domestică, dar cu o dinamică diferită între personaje, centrată pe gelozie și pe felul în care doliul îți poate distorsiona percepția asupra celor din jur.
Pentru mine, cartea asta a funcționat exact cum ar trebui să funcționeze un thriller psihologic bun — m-a făcut să bănuiesc pe toată lumea, inclusiv pe protagonistă, și m-a lăsat cu senzația aia plăcută de neliniște mult după ce am închis ultima pagină. Dacă tot ai citit până aici, probabil genul ăsta de poveste te atrage deja, așa că nu cred că mai ai nevoie de multe argumente ca să-i dai o șansă.
Lasă un răspuns