Cartea asta m-a însoțit prin trei săptămâni dintre cele mai aglomerate de anul ăsta, iar asta spune ceva despre ea. Am citit secretul secretelor Dan Brown pe bucăți — seara acasă, în paralel cu alte două cărți începute, câteodată și pe drumuri. De obicei metoda asta omoară un thriller. Aici nu s-a întâmplat: de fiecare dată când reveneam, știam exact unde rămăsesem și, mai important, îmi păsa.
Dacă urmărești blogul, știi că am scris despre toate cele cinci romane anterioare cu Robert Langdon. Așa că nu vin la volumul șase ca un cititor curios, ci ca cineva care cunoaște formula pe dinafară și care, tocmai de asta, e cel mai greu de impresionat.
Praga face jumătate din treabă
Langdon ajunge în capitala Cehiei ca s-o însoțească pe Katherine Solomon — o cunoști din Simbolul pierdut, cercetătoare în științe noetice — la o conferință despre conștiința umană. Ce începe ca o seară de gală se transformă, previzibil, într-o cursă contra cronometru: Katherine dispare, împreună cu manuscrisul ei, iar Langdon rămâne să dezlege ce s-a întâmplat.
Ce m-a cucerit e orașul. Dan Brown a avut mereu darul de a transforma turismul în literatură, dar Praga i se potrivește ca o mănușă: catacombe, cimitire suprapuse pe zeci de straturi, legenda Golemului, biserici gotice, pasaje subterane. E cel mai bun decor pe care l-a ales de la Roma încoace, și îl folosește fără rușine. După vreo sută de pagini îți vine să-ți iei bilet.
Ce face diferit secretul secretelor de Dan Brown față de restul seriei
Aici stă surpriza reală. Primele romane se învârteau în jurul simbolurilor, al societăților secrete, al conspirațiilor religioase îngropate în istorie. Volumul ăsta privește în altă direcție: spre creier. Tema centrală e ideea că conștiința umană nu s-ar afla, de fapt, în interiorul craniului, ci că mintea ar funcționa mai degrabă ca un receptor decât ca o sursă.
E o direcție care m-a prins pentru că seamănă mai puțin cu un roman Langdon clasic și mai mult cu un thriller științific de școală veche, din categoria Michael Crichton. Practic, dacă la Origini Dan Brown se întreba ce se întâmplă cu credința într-o lume a algoritmilor — și am scris pe larg despre asta în recenzia mea la Origini — aici întrebarea e și mai personală: cine ești tu, dacă mintea ta nu e localizată acolo unde credeai?
Cumpără cartea
Partea unde am pus cartea jos și m-am uitat pe geam
N-o să-ți vând o carte perfectă, nu mi-a stat niciodată în fire.
Are pasaje unde documentarea îl fură pe autor complet. Sunt capitole care funcționează mai degrabă ca ghid turistic al Pragăi decât ca thriller — interesante în sine, dar care taie exact elanul construit cu douăzeci de pagini înainte. Am avut momente în care mă întrebam dacă mai suntem în aceeași carte.
Apoi, partea „științifică”. Teoriile despre conștiința non-locală sunt prezentate cu o seriozitate care depășește ce suportă subiectul, iar unii critici din presa americană au fost destul de duri cu ele — Washington Post le-a numit direct bâlbâială metafizică. Eu am ales să le iau ca premisă de ficțiune, nu ca lecție, și așa au funcționat. Dar dacă intri așteptând știință solidă, o să scrâșnești din dinți.
Și dialogurile. Dan Brown scrie dialoguri corect, dar rareori credibil. Replicile dintre Langdon și Katherine, mai ales cele romantice, sună uneori ca dintr-un manual de conversație. E un defect vechi al lui, pe care evident nu l-a rezolvat nici acum.
Unde îl așez în ierarhia mea personală
În recenzia la Origini spuneam că, dintre cărțile din serie, Codul lui Da Vinci rămâne cel mai iconic, Îngeri și Demoni cel mai alert, Inferno cu tema cea mai curajoasă, iar Simbolul pierdut cel mai slab.
Secretul secretelor Dan Brown se așază, în opinia mea, imediat sub primele două și clar peste Origini. E cel mai bun lucru scris de el de la Codul lui Da Vinci și Îngeri și Demoni încoace — nu pentru că reinventează ceva, ci pentru că, după ani de variațiuni obosite pe aceeași schemă, se simte din nou energie în text. Katherine Solomon, promovată din personaj secundar în parteneră reală, ajută enorm: pentru prima dată Langdon are pe cineva lângă el care contează, nu doar o companie inteligentă și decorativă.
Pentru cine merită și pentru cine nu
Dacă ai citit celelalte cinci și ai rămas cu gustul că ultimele două erau mai mult din inerție, ăsta te readuce în joc. Dacă e prima ta întâlnire cu Langdon, tot îți recomand să începi cu Codul lui Da Vinci și să vii aici la final — se citește independent, dar relația cu Katherine capătă greutate doar dacă știi de unde vine.
Nu e pentru cine nu suportă digresiunile istorice. Și nu e pentru cine vrea rigoare științifică — e ficțiune care se joacă cu idei speculative, atât.
Un ultim sfat practic, din experiența mea de luna asta: secretul secretelor Dan Brown are un volum care sperie dacă te apuci de el într-o perioadă încărcată. Formatul audio din engleză salvează situația pe drumuri, iar capitolele scurte se pretează perfect la citit fragmentat. Nu e o carte care te pedepsește dacă o lași două zile.
Nota mea: 9.5/10. Cel mai bun Langdon de la Codul lui Da Vinci încoace, cu tot cu digresiunile care i-au mai tăiat din elan. Pentru un fan al seriei, e o revenire pe care o așteptam de ani buni.
Lasă un răspuns