Am ajuns la Hamnet pe drumul greșit, recunosc. Nu prin vreo listă de „cărți pe care trebuie să le citești”, ci pentru că tot internetul vuia despre filmul lui Chloé Zhao, cu Paul Mescal și Jessie Buckley, nominalizat la opt Oscaruri. Și, ca de fiecare dată când o carte devine subiect de trailer, m-a apucat încăpățânarea: nu puteam să văd ecranizarea până n-o citeam pe hârtie. Așa că mi-am luat ediția Anansi și mi-am promis o seară liniștită. Am terminat-o cu ochii roșii și cu senzația că cineva îmi umblase prin piept fără să ceară voie.
Despre ce e Hamnet
Fără spoilere mari, pentru că povestea o știi deja pe jumătate, chiar dacă nu crezi: suntem în Anglia anului 1580, la Stratford-upon-Avon. Un tânăr meditator de latină, sărac și terorizat de un tată abuziv, se îndrăgostește de o femeie cu totul aparte — Agnes, o vindecătoare care umblă cu un șoim pe mână și cunoaște plantele mai bine decât oamenii. Se căsătoresc, fac trei copii, printre care gemenii Judith și Hamnet. Apoi ciuma neagră intră în casă.
Genialitatea lui Maggie O’Farrell e că nu-l numește niciodată pe soț. Nu auzi „Shakespeare” nici măcar o dată în tot romanul. E mereu „soțul”, „tatăl”, „meditatorul”. Autoarea ia cel mai celebru dramaturg din istorie și îl împinge, deliberat, în fundal. E o alegere curajoasă și, sincer, cam obraznică — și exact de asta funcționează. Cartea nu e despre bărbatul care a scris „Hamlet”. E despre familia rămasă acasă cât timp el își făcea un nume la Londra.
Agnes, nu Shakespeare, e sufletul cărții
Dacă mă întrebi cine duce Hamnet pe umeri, răspunsul e Agnes. Nu geniul din umbră, ci femeia. E genul de personaj pe care rar îl mai întâlnești în ficțiunea istorică: nici sfântă, nici victimă, nici „femeie puternică” de manual. E stranie, intuitivă, uneori insuportabilă, dar vie de la prima până la ultima pagină. O simți respirând.
O’Farrell construiește în jurul ei o lume aproape senzorială — miroși ierburile din grădină, auzi albinele, simți frigul din camera în care un copil arde de febră. Și tocmai pentru că te lipește atât de tare de Agnes, durerea ei nu rămâne o abstracțiune literară. Devine a ta. Am citit multe romane despre pierdere. Puține m-au făcut să las cartea din mână și să mă uit pur și simplu în tavan, ca să-mi trag sufletul.
Capitolul care m-a dat pe spate
E un moment în carte — cel cu drumul ciumei — pe care n-o să-l uit prea curând. În loc să-ți spună sec „a venit molima”, O’Farrell urmărește un singur purice, dintr-o corabie venită de departe, prin mâini, mărfuri și porturi, până în căsuța din Stratford. Zeci de pagini de călătorie a unei nenorociri microscopice. E o bravură de scriitor, genul de pasaj pe care îl recitești o dată în plus doar ca să vezi cum e făcut.
Aici stă, de fapt, valoarea reală a cărții: proza. Frazele au ritm, uneori aproape de poezie, dar fără să cadă în prețiozitate. E scriitură care își asumă riscuri și, în cele mai multe momente, iese victorioasă. Traducerea Mihaelei Buruiana ține bine pasul, ceea ce la un text atât de dependent de muzicalitate nu e deloc puțin lucru.
Ce nu mi-a plăcut la Hamnet
N-o să-ți vând o carte perfectă, că nu-mi stă în fire. Prima jumătate curge greu. O’Farrell sare constant în timp, între trecutul cuplului și prezentul bolii, iar până prinzi ritmul ăsta de du-te-vino te poți pierde de câteva ori. Am avut momente în care mi-am dorit ca autoarea să apese pedala mai devreme.
Și mai e ceva: cartea îți cere răbdare și o anumită dispoziție. Dacă vrei acțiune, intrigă, răsturnări de situație, nu e pentru tine. E o carte de atmosferă și de emoție, iar dacă o deschizi într-o zi în care nu ai chef de melancolie, s-ar putea să te lase rece în prima sută de pagini. Merită să treci de ea. Dar e cinstit să știi în ce te bagi.
Cartea sau filmul?
Întrebarea pe care o pun toți acum, pentru că de la film au aflat mulți de existența romanului. Părerea mea, de om care le-a luat pe rând: citește cartea întâi. Filmul lui Zhao e vizual superb și storcător de lacrimi, dar comprimă inevitabil, iar ceea ce se pierde e exact ce face cartea Hamnet să fie memorabilă — vocea interioară a lui Agnes, ritmul frazelor, timpul lăsat durerii să se așeze. Ecranul îți dă imaginea gata mestecată. Pagina te obligă să o construiești tu, ceea ce e mult mai greu de uitat.
Dacă îți plac romanele istorice care pun femeia în centru și nu se sfiesc de emoție, e posibil să te regăsești și în seria Vila Secretelor a lui Anne Jacobs, unde tot o familie și tot niște secrete țin firul narativ. Iar dacă ești aici pentru încărcătura emoțională mai mult decât pentru context, aruncă un ochi și pe recenzia mea la Cât timp înfloresc lămâii — joacă în aceeași ligă a cărților care te storc frumos.
Merită citit Hamnet? Verdictul meu
Da, dar cu un asterisc. Hamnet nu e o carte pe care o citești ca să te relaxezi. E o carte pe care o citești ca să simți ceva — și livrează asta cu vârf și îndesat. E pentru cititorul care apreciază proza îngrijită, personajele complexe și care nu fuge de o poveste tristă. Nu e pentru cel care vrea pagini întoarse pe nerăsuflate și final fericit.
Pe mine m-a câștigat prin curajul de a lua un mit — Shakespeare — și de a-l muta din centru ca să facă loc unei mame și durerii ei. Rar vezi atâta îndrăzneală literară servită cu atâta delicatețe. Nu i-am dat cinci steluțe pline doar din cauza primei jumătăți care se lasă greu. Dar de terminat, am terminat-o dintr-o suflare și m-am gândit la ea zile întregi după.
Dacă tot ai ajuns până aici din curiozitatea stârnită de film, fă-ți un bine: ia cartea înainte. E genul de lectură care îți rămâne sub piele mult după ce ai închis-o și, din experiența mea, alea sunt singurele care contează cu adevărat.
Lasă un răspuns