Tocmai am terminat Minciuni nenumărate și încă am palmele ușor transpirate. Nu pentru că e un thriller sângeros sau plin de violență grafică – nu e genul acela de carte. Suspansul vine din altă parte: din neliniște, tăcere, secrete și un ritm aproape sufocant de alunecare spre necunoscut. M-a ținut în tensiune tocmai pentru că totul părea, la început, liniștit. Normal. Aproape banal.
Sloane – o mincinoasă simpatică sau o periculoasă manipulatoare?
Ce mi-a plăcut enorm este faptul că Sloane Caraway, protagonista, nu e deloc ușor de pus într-o categorie. Nu e nici criminală, nici eroină. E doar… om. Om care s-a săturat de viața banală, de rutina care o strivește, și alege să spună o minciună. Una mică. Ca să ajute o fetiță care plânge în parc. A zis că e asistentă medicală. Așa, pe moment. Fără să se gândească la consecințe.
Și cumva, de acolo, totul se rostogolește.
Asta e frumusețea (și groaza) cărții. Sloane nu pare să caute necazuri. Dar minciuna aceea deschide o ușă pe care nu o mai poate închide. Ajunge să lucreze ca bonă pentru familia Lockhart, aparent perfectă, iar acolo… lucrurile încep să scârțâie. Nu brusc. Ci subtil. Încet. La început o întrebare care nu are răspuns. Apoi un detaliu care nu se potrivește. Apoi o privire.
Și începi, la fel ca ea, să te întrebi cine minte, cine ascunde ceva, cine e cu adevărat periculos.
Thrillerul în care nu trage nimeni cu pistolul – dar te ține cu sufletul la gură
Cartea are un stil aparte: nu e explozivă, dar te încarcă treptat cu anxietate. Te face să pui la îndoială tot ce afli. Și tocmai pentru că Sloane este și ea o mincinoasă, nici ca cititor nu știi sigur pe cine să crezi. Nici măcar pe ea.
Mi-a plăcut tensiunea psihologică, atmosfera domestică cu ceva neliniștitor sub suprafață, acea senzație de „ceva nu e în regulă aici”, dar nu pot să pun degetul exact pe ce. Exact genul de lectură care îți face inima să bată mai repede – dar nu din acțiune, ci din neliniște.
O carte despre minciuni care te întreabă dacă ai spune și tu una
Mi-a plăcut și pentru că ridică o întrebare incomodă: ai face și tu ce a făcut Sloane? Ai minți pentru ceva „bun”? Ai lăsa totul să alunece puțin, dacă ți-ar schimba viața? Nu e genul de carte care să te judece. Dar te provoacă. Și îți arată că adevărul e fragil, și că odată ce minți o dată… e greu să mai ții lucrurile sub control.

Ce mi-a plăcut cel mai mult?
- Ritmul narativ, foarte bine dozat: nicio grabă, dar niciun moment de plictiseală
- Personajele credibile, bine construite
- Atmosfera de disconfort psihologic permanent
- Faptul că te implică emoțional și moral – nu poți citi fără să te întrebi ce ai face tu
Dacă ar fi ceva ce aș fi vrut în plus?
Poate mai multă profunzime în unele personaje secundare. Sunt interesante, dar aș fi vrut să le cunosc mai bine. Și, sincer, mi-aș fi dorit un final puțin mai întins – pentru că ultimele pagini m-au lăsat cu o curiozitate care nu s-a consumat complet.
Verdictul meu?
Minciuni nenumărate e genul de carte pe care o citești repede, dar o simți mult timp după. Nu e doar un thriller – e o explorare a modului în care ne mințim pe noi înșine și pe ceilalți, uneori cu intenții bune, alteori cu urmări devastatoare.
Dacă îți plac poveștile în care adevărul e greu de prins, în care personajele sunt imperfecte și realiste, iar tensiunea vine din lucruri nespuse – e o lectură care te va prinde. Pe mine m-a prins. Și m-a făcut să privesc altfel minciunile aparent nevinovate.
Lasă un răspuns