Sunt momente în care citești o carte și simți că autorul, fără să te cunoască, ți-a întins mâna. Nu pentru a-ți da o lecție, nu pentru a-ți spune ce să crezi, ci doar pentru a-ți spune: Uite, asta am trăit eu. Dacă ți se pare că te regăsești, înseamnă că suntem amândoi oameni.
Asta am simțit eu când am citit Am fost actor de Florin Zamfirescu. Am luat cartea cu o curiozitate moderată – îl știam pe Zamfirescu din filme, de la teatru, de la televizor. Îi recunoșteam vocea, privirea apăsătoare, felul în care, și în tăcere, părea că rostește ceva important. Dar nu mă așteptam să citesc o mărturisire.
Pentru că nu e o biografie clasică. Nu e o înșiruire de roluri, de succese, de diplome sau aplauze. Nu e nici o carte scrisă din vanitate. Din contră – e o carte scrisă cu o sinceritate aproape dureroasă, cu o voce de om care a fost văzut, a fost aplaudat, dar care acum e întrebat: Ce mai faceți? Iar răspunsul e simplu, tăios și trist: Am fost actor.
Când un formular devine oglinda unei vieți
Totul pornește de la o întâmplare banală. La un ghișeu, pe un formular de completat, Florin Zamfirescu scrie, firesc, actor la rubrica profesia. Iar funcționara îl corectează: Nu mai sunteți actor, sunteți pensionar.
Și de aici, începe totul. De ce m-a atins atât de tare acest moment? Pentru că și eu, ca cititor, am simțit de multe ori această ruptură între ce simți că ești și ce îți spune sistemul că mai ești. Suntem atât de ușor reduși la niște etichete, la niște hârtii, de parcă viața s-ar încheia în momentul în care ieși din activitate.
Dar poate o identitate se termină? Când nu mai profesezi, încetezi să mai fii ceea ce ai fost toată viața? Sau rămâi acolo, în interiorul tău, tot acel om?
Cine e Florin Zamfirescu, cu adevărat?
Pe parcursul cărții, Florin Zamfirescu ni se arată așa cum puțini actori o fac – necosmetizat, nefiltrat, neîmbrăcat în strălucirea scenei. El vorbește deschis despre anii de teatru, despre prieteni și dușmani, despre trădări, greșeli, alegeri grele, dar și despre momentele de grație în care scena i-a salvat viața.
Mi-a plăcut curajul cu care povestește despre relațiile tensionate cu unii colegi de breaslă. Despre cum a aflat că a fost turnat la Securitate de oameni apropiați. Și despre cum a ales să nu se lase devorat de ură. Cine ar avea tăria să povestească așa ceva fără să-și plângă de milă?
Florin Zamfirescu a fost actor, dar este un om cu o memorie vie, care simte nevoia să pună totul în fața cititorului, fără menajamente. Nu te obligă să-l iubești. Dar nu ai cum să nu-l respecți.
M-am întrebat: dacă aș fi fost în locul lui, aș fi avut tăria să scriu o asemenea carte?
Probabil că nu. Probabil că aș fi tăcut, aș fi ascuns rușinea, dorul de scenă, sentimentul de abandon care se strecoară odată cu bătrânețea. Dar el nu tace. Și din asta se naște o frumusețe aparte – aceea a vulnerabilității împărtășite.
Citind, mi-am adus aminte de bunicul meu, care a fost tâmplar. Nu a avut niciodată șansa să își spună povestea. Dar îmi amintesc cum strângea pumnul atunci când cineva îi spunea că „acum nu mai e meșter”. Oare toți avem nevoie de un final în care să ne fie recunoscută povestea?
Nu e o carte doar pentru iubitorii de teatru
Dacă cineva m-ar întreba: E o carte pentru cine merge la teatru?, aș răspunde: Nu. E o carte pentru cine trăiește. Pentru cine simte. Pentru cine s-a simțit cândva uitat, dar știe că a fost valoros.
Cartea vorbește despre identitate, demnitate, memorie și tăcerea care se lasă după aplauze. Despre cum se schimbă lumea și cum rămânem noi, în urma ei, uneori neînțeleși, dar nu mai puțin reali.
Ce mi-a rămas după ce am citit: Am fost actor?
Mi-a rămas un gust amestecat de admirație și tristețe. Mi-a rămas o întrebare: Cine o să spună, peste ani, povestea noastră? Cine ne va întreba: ce ai fost? Și vom avea curajul să răspundem sincer?
Am fost actor e mai mult decât o mărturisire. Este un act de memorie, de apărare a demnității, un testament viu. Și, pentru mine, a fost o întâlnire neașteptată cu un om care nu vrea să fie uitat. Nici ca artist. Nici ca om.
Și știți ce? După o astfel de carte, nu ai cum să-l uiți.
Lasă un răspuns