Nu prea citesc cărți despre geopolitică — recunosc, e departe de zona mea obișnuită de romane și ficțiune istorică. Dar când am văzut că Armand Goșu are un volum nou la Polirom, apărut chiar în 2026, n-am putut să trec mai departe. Îl urmăresc de ani buni pe Facebook si pe la diverse podcast-uri, iar analizele lui despre Rusia și spațiul post-sovietic mi s-au părut mereu mai limpezi decât zgomotul obișnuit de televizor sau articolele expirate din presa făcută la comandă. Așa că am decis să citesc cartea Războiul fără sfârșit cu creionul în mână.
Nu e prima lui apariție pe tema asta — a mai scris Putin, obsesia imperiului și Putin împotriva Occidentului, așa că am venit la volumul nou știind deja ce ton să aștept: rigoare de istoric, fără iluzii, fără patos inutil.
Despre ce este cartea
Războiul fără sfârșit nu e un roman și nici o cronologie clasică a războiului din Ucraina. E o culegere de eseuri și interviuri — cele mai multe acordate lui Lucian Popescu, pe Contributors — care urmăresc desfășurarea conflictului și negocierile de pace în contextul deschis de al doilea mandat al lui Donald Trump. Cartea se mișcă pe mai multe planuri deodată: originile imperiale ale planurilor Rusiei în Orientul Mijlociu, motivele pentru care Putin și-a abandonat aliatul din Damasc și poziția din Venezuela, schimbarea adusă de dronele folosite masiv pe front, și evoluțiile recente ale discuțiilor pentru încheierea războiului. E, practic, o hartă a ultimilor doi ani, văzută prin ochii unui istoric specializat pe spațiul ex-sovietic.
Genul e clar nonficțiune politică, la limita dintre istorie și analiză de actualitate — nu te aștepta la narațiune, ci la argumentare.
Ce mi-a plăcut
Primul lucru care m-a prins e că Goșu nu se ferește de subiecte incomode. Explică, de exemplu, de ce Putin a lăsat baltă Siria și Venezuela — două puncte pe care mulți comentatori le tratează superficial — și o face cu argumente, nu cu presupuneri aruncate în vânt. Mi-a plăcut că fiecare capitol pornește de la un eveniment concret, nu de la o teorie abstractă.
Al doilea lucru: formatul de interviu ajută mult. Fiind eseuri dialogale, textul respiră altfel decât un studiu academic sec — întrebările lui Lucian Popescu împing analiza mai departe exact acolo unde ai vrea și tu, cititorul, să întrebe „dar de ce?”. M-am prins de mai multe ori citind un capitol dintr-o suflare, ceea ce, pentru un subiect atât de dens, nu mi se întâmplă des.
Am simțit și că autorul nu evită să vorbească despre efectele morale ale războiului asupra rușilor înșiși — un unghi pe care majoritatea analizelor occidentale îl lasă pe dinafară, concentrându-se doar pe front și pe negocieri. Mi s-a părut cel mai interesant capitol al cărții, sincer.
Un alt punct forte: capitolul despre dronele care schimbă modul de desfășurare al luptelor. Nu e scris tehnic, deloc, ci ca o observație despre cum se rescrie, în timp real, felul în care se poartă un război — și de ce asta contează pentru negocierile care urmează.
Ce nu mi-a plăcut
Dacă ar fi să-i reproșez ceva, aș spune că formatul de culegere de eseuri și interviuri, apărute inițial separat, are un preț: unele idei se repetă de la un capitol la altul, pentru că fiecare text a fost gândit inițial ca piesă independentă. Nu m-a deranjat total, dar am simțit nevoia, de două-trei ori, să sar peste un paragraf care relua ceva spus deja cu douăzeci de pagini înainte.
Mai e ceva de menționat, ca un avertisment: cartea e ancorată foarte strâns în actualitate, iar analizele despre negocierile de pace sunt, prin natura subiectului, previziuni sau interpretări ale unui moment în mișcare, nu concluzii bătute în cuie. Eu am citit-o ca pe o fotografie a unui moment anume — nu m-aș aștepta ca fiecare linie să rămână valabilă neschimbată peste ani de zile, iar autorul însuși pare conștient de asta.
Dacă îți plac recenziile mele, te invit să te abonezi la blog. Scriu constant despre ce citesc, bun sau mai puțin bun, iar newsletterul e cel mai simplu mod să nu ratezi articolele noi.
Cui recomand cartea
O recomand cu încredere oricui vrea să înțeleagă ultimii doi ani de război din Ucraina dincolo de titlurile de pe telefon — mai ales cititorilor care urmăresc deja spațiul post-sovietic sau care au citit volumele anterioare ale lui Goșu. E potrivită și pentru cineva care vrea un punct de plecare serios pentru discuții despre geopolitica actuală, nu doar opinii de cafenea.
N-aș recomanda-o însă cuiva care caută o introducere ușoară în subiect, de la zero — presupune un cititor deja familiarizat, măcar general, cu evenimentele ultimilor ani. Și nici cuiva care vrea confirmarea propriilor convingeri politice — Goșu nu scrie ca să liniștească pe nimeni.
Concluzia mea
Aș reciti-o, cu siguranță, peste un an sau doi, ca reper pentru cum arătau lucrurile „acum”. Recomand cu toată sinceritatea cartea Războiul fără sfârșit, mai ales fanilor genului de analiză politică lucidă, fără poleială. Nota mea: 4 din 5 — pierde un punct pentru repetițiile inerente formatului de culegere, nu pentru conținut.
Tu ai citit-o deja, sau ai alte cărți de-ale lui Armand Goșu pe raft? Lasă-mi un comentariu — sunt curios ce părere ai despre autor și dacă vrei să mai scriu recenzii și alte cărți din zona asta, mai puțin obișnuită pentru blog.
Lasă un răspuns