Am ascultat Odiseea Homer pe Voxa, în format audio, la două zile după ce am ieșit din cinema cu Cătălina, încă cu imaginile lui Matt Damon în cap. Știam dinainte că e una dintre cele mai importante cărți scrise vreodată — asta n-a fost niciodată întrebarea mea. Întrebarea reală, cu care m-am dus era alta: mai poate fi citită cu plăcere de cineva obișnuit cu George R.R. Martin, Brandon Sanderson sau Andy Weir? Sau rămâne doar un monument pe care-l admiri de la distanță, fără să-l parcurgi cu adevărat?
Nu o să-ți repovestesc peripețiile — Ciclopul, Sirenele, Circe, Penelopa și pretendenții le știe toată lumea, măcar din auzite, și le găsești pe Wikipedia în două minute. Ce vreau să-ți spun e cum s-a simțit, la propriu, s-o parcurg azi, cu urechile pline încă de coloana sonoră a filmului.
Ritmul m-a surprins, și nu în sensul bun pe care-l așteptam
Aici cred că stă cea mai mare capcană pentru cine se apucă de Odiseea lui Homer crezând că primește o aventură continuă, gen thriller. Nu e așa. O bună parte din poveste e narată retrospectiv — Odiseu însuși povestește la un moment dat, la o masă, tot ce i s-a întâmplat, în loc să trăiești acțiunea în timp real. Sunt pasaje descriptive lungi, apar zeci de personaje secundare greu de ținut minte, iar zeii intervin la tot pasul, uneori schimbând direct rezultatul unei situații fără prea multă explicație.
Mi s-a părut surprinzător de „lent” pentru o poveste vândută drept marea aventură a antichității. Nu e neapărat un defect — dar dacă te aștepți la ritmul unui roman modern, primele capitole te pot descuraja. Mie mi-a luat vreo oră de ascultare până m-am acomodat cu tempoul și am încetat să-l compar, în minte, cu ce citesc de obicei.
Odiseu nu e supraom, și exact asta l-a făcut interesant pentru mine
Cam asta a fost și punctul central al filmului lui Nolan: Odiseu nu e un erou perfect. E încăpățânat, mincinos când are nevoie, extrem de inteligent, orgolios peste măsură și, de multe ori, chiar el își provoacă propriile necazuri prin decizii impulsive sau prin nevoia de a-și striga numele în fața dușmanilor învinși. Nu mi s-a părut un personaj de bandă desenată. Mi s-a părut un om — foarte uman, cu toate defectele care vin la pachet.
Diferența asta contează. Odiseea lui Homer nu funcționează pentru mine ca poveste despre un supraom care câștigă mereu, ci ca poveste despre cineva care supraviețuiește în ciuda propriilor greșeli, nu datorită perfecțiunii lui.
Cât de actuale sunt, de fapt, temele
Aici cred că e cel mai puternic argument pentru cititorul din 2026. Mulți cred că e „o carte despre zei” — și da, zeii apar constant. Dar miezul poveștii e altundeva: dorul de casă, răbdarea unei familii care așteaptă, tentațiile care-ți pot distruge drumul, supraviețuirea pură și, mai ales, ce se întâmplă cu un om după ce se termină un război și trebuie să se întoarcă la o viață normală. Nu sunt teme antice. Sunt teme de acum.
Traducerea lui Eugen Lovinescu: se citește greu sau nu?
Ediția pe care am ascultat-o e cea de la Librex, cu traducerea lui Eugen Lovinescu. Mulți evită literatura clasică pentru că se tem de un limbaj greoi, arhaic, plin de note de subsol la fiecare pagină. Nu asta am simțit eu. Traducerea curge, propozițiile sunt limpezi, iar în format audio, cu un narator bun, aproape că uiți că asculți un text de mii de ani vechime. Nu e o lectură ușoară în sensul de superficială, dar nu e nici bariera lingvistică de care mulți se sperie.
Odiseea versus Iliada — o comparație pe care rar o vezi
Dacă Iliada e despre glorie, despre furie și despre moarte pe câmpul de luptă, Odiseea lui Homer e despre consecințele gloriei — ce se întâmplă cu eroul după ce a câștigat războiul. Una vorbește despre lupta pentru un nume care va rămâne în istorie; cealaltă vorbește despre prețul plătit pentru numele ăla, ani întregi mai târziu, departe de casă. Mie mi s-a părut mult mai apropiată de sensibilitatea de azi — poate tocmai pentru că vorbește despre întoarcere, nu despre cucerire.
Dacă vrei să cumperi cartea Odiseea de Homer – găsești oferta aici
De ce am ajuns acum la ea
Interesul pentru Odiseea lui Homer a explodat din nou după ce s-a lansat filmul lui Christopher Nolan, cu Matt Damon în rolul lui Odiseu. Tocmai de-asta am vrut să văd dacă romanul rezistă și fără tot prestigiul pe care i-l dă locul din istoria literaturii — dacă, scos din context academic, chiar se citește cu plăcere.
Se citește ușor? Merită înainte de film? Rezistă testului timpului?
Se citește ușor? Da, mai ales în format audio — traducerea Lovinescu ajută mult, dar ritmul lent din prima parte cere puțină răbdare.
Merită citită înainte de film? Cred că da. Filmul comprimă inevitabil, iar cartea îți dă acces la vocea lui Odiseu — la felul în care își justifică singur minciunile și greșelile, ceva ce ecranul greu poate reda la fel de bine.
Mai rezistă testului timpului? Surprinzător de bine. Nu pentru zeii și monștrii care fac din ea o poveste faimoasă, ci pentru omul din centrul ei — încăpățânat, orgolios, dornic să ajungă acasă. Genul de defecte pe care le recunoști ușor și azi, la trei mii de ani distanță.
Lasă un răspuns