Când am văzut prima dată coperta cărții lui Gabriel Liiceanu, am rămas câteva secunde blocat doar în imagine. Un personaj așezat pe un scaun, cu pălărie, își ascunde fața în spatele unei cărți deschise. Pe pagină o lună subțire, agățată pe cerul nopții. E un cadru care pare furat dintr-un tablou de René Magritte și care spune, fără niciun cuvânt, tot ce urmează să găsești în volum: omul care se uită la lume prin intermediul propriei minți, cititorul care se ascunde în carte, dar se și dezvăluie prin ea.
Asta face că În singurătatea minții mele: deschide puțin ușa laboratorului interior al lui Liiceanu și ne invită să ne așezăm pe un scaun într-un colț, martori la felul în care se nasc ideile, întrebările, iritările și micile lui uimiri. Nu e un tratat de filozofie, nu e un jurnal clasic, nu e nici volum de memorii. E, mai degrabă, o colecție de fragmente de gând acele „șpanuri” care rămân după ce ai tăiat, șlefuit și lustruit marile cărți.
Ce este, de fapt, această carte
Liiceanu spune chiar el că volumul adună bucăți de text care n-au încăput în alte cărți: rânduri notate la marginea unei lecturi, reflecții pornite de la o replică auzită pe stradă, reacții la evenimente publice, mici confesiuni trăite la persoana întâi. Din aceste resturi aparent disparate se construiește, însă, un portret foarte coerent al autorului.
Nu avem o narațiune liniară, nu există un subiect în sens clasic. Cartea e alcătuită din fragmente, uneori de o pagină, alteori de câteva rânduri între care cititorul sare ca între insule de gândire. Și exact în această fragmentaritate stă farmecul ei. Nu ești forțat să ții minte nume, intrigi, cronologii; ești invitat, în schimb, să te oprești, să citești un text scurt, să îl lași să se decanteze în tine și, dacă vrei, să-l contrazici în mintea ta.
Pentru mine, lectura a semănat mult cu răsfoirea unui caiet personal de notițe: simți autenticitatea, spontaneitatea, lipsa calculului. Liiceanu nu încearcă să fie solemn cu orice preț, ci își permite și ironii mușcătoare, și confesiuni vulnerabile, și indignări foarte contemporane.
Singurătatea minții – nu o fugă, ci un loc de întâlnire
Tema centrală a volumului este chiar aceasta: singurătatea minții. Nu singurătatea tristă, a celui care nu are cu cine vorbi, ci singurătatea creatoare, timpul acela pe care ți-l acorzi pentru a sta doar cu tine și cu gândurile tale.
Liiceanu face, explicit sau implicit, distincția dintre:
- singurătatea ca izolare – cea care te strivește, care te face să te simți abandonat, care îți accentuează fricile;
- singurătatea minții – spațiul interior în care îți auzi în sfârșit propria voce, în care poți să-ți pui întrebări la care altfel nu ai avea curaj să răspunzi.
Citind, m-am trezit întrebându-mă cât de des îmi las mintea să stea singură, fără telefon, fără notificări, fără zgomotul de fundal al vieții de zi cu zi. Cartea nu îți dă rețete, dar te provoacă să observi cât de greu ne mai este astăzi să rămânem doar noi cu noi. Să nu mai „scroll-uim”, ci să suportăm liniștea.
„Șpanurile” lui Liiceanu – fragmente mici, greutate mare
Unul dintre aspectele care m-au cucerit este onestitatea literară a autorului. Liiceanu nu se ascunde după cuvinte mari, nu transformă fiecare idee într-un eseu greu de digerat. Uneori notează doar un gând: o propoziție care îți rămâne în minte ca un ecou.
De pildă (parafrazez, nu citez): ideea că nu suntem niciodată doar ceea ce trăim, ci și ceea ce gândim despre ce trăim. Pare simplu, dar formularea lui are acel tip de claritate care te oprește din citit și te face să ridici privirea din pagină.
Aceste „șpanuri” sunt momente în care îl simți pe Liiceanu foarte aproape: un om care a citit enorm, care a predat filozofie, dar care îndrăznește să scrie și despre supărări cotidiene, și despre ridicolul vieții publice, și despre micile lui neputințe. Cartea devine, astfel, o hartă a unei minți care refuză să se lase amorțită.
Cum am citit eu În singurătatea minții mele
Nu am simțit nevoia să parcurg volumul dintr-o suflare. De fapt, cred că nici nu e genul de carte pentru citit pe repede înainte. Am deschis-o de mai multe ori, în diferite zile, și am citit câte 10–15 pagini odată. M-am surprins de multe ori subliniind pasaje sau notându-mi pe margine reacții, un semn clar că dialogul dintre mine și carte funcționa.
M-a atins mai ales felul în care Liiceanu vorbește despre fragilitate: despre trecerea timpului, despre corpul care se schimbă, despre prieteni pierduți, despre inutilitatea unor lupte de orgoliu. Există un aer de melancolie lucidă, combinat cu un soi de umor amar. Nu e o carte depresivă, dar nici nu îți vinde optimism ieftin. E, mai degrabă, o invitație să îți accepți finitudinea și să cauți sens tocmai în limitele ei.
Pe alocuri, m-am simțit și provocat. Sunt pasaje în care nu sunt de acord cu autorul, fie că e vorba de opinii despre societate, fie despre politică sau despre generațiile tinere. Dar tocmai asta mi se pare sănătos: cartea nu te gâdilă pe placul tău, ci te forțează să-ți formulezi propriile contraargumente.
Nu doar pentru „fani de filozofie”
Un lucru important: În singurătatea minții mele nu este o carte rezervată celor care au citit deja Heidegger la original sau care merg la colocvii de hermeneutică. Da, Liiceanu pornește uneori de la autori mari, de la concepte filozofice, de la figuri culturale, dar totul e explicat într-o limbă română limpede, elegantă, fără pedanterie.
Aș recomanda volumul:
- celor care iubesc eseurile și jurnalul de idei;
- cititorilor care au simțit măcar o dată nevoia să „scape” de zgomotul digital și să se întoarcă la propriile gânduri;
- celor care l-au mai citit pe Liiceanu (în „Ușa interzisă”, „Despre minciună”, „Dragul meu turnător”) și vor să descopere partea lui mai spontană, mai puțin „regizată”.
Nu este o carte de început pentru cine nu a citit niciodată eseistică, dar nici nu e inaccesibilă. Cred că orice cititor curios, dispus să meargă un pic mai departe de zona de confort, o poate gusta.
Unde se așază această carte în biblioteca mea interioară
Pentru mine, În singurătatea minții mele e genul de volum la care știu că mă voi întoarce. Nu pentru a reciti totul, ci pentru a redeschide la întâmplare și a vedea ce frază îmi sare în ochi în ziua respectivă. Are ceva din funcția unui oracol personal: îți dă o replică, un gând, o întrebare, exact atunci când ai nevoie.
Mi-a plăcut că Liiceanu nu pozează în maestru infailibil. Dincolo de tonul uneori sever, se simte fragilitatea omului care încă se întreabă, încă se miră, încă se enervează. Tocmai această combinație între rigoarea intelectuală și vulnerabilitatea personală face cartea vie.
Dacă ar fi să rezum într-o propoziție: este o carte despre cum arată pe dinăuntru mintea unui om care nu a încetat să gândească și să se miră, chiar și atunci când lumea pare să alunece spre superficial și zgomot.
Concluzie
În singurătatea minții mele nu îți oferă povești cu acțiune, ci îți oferă un partener de conversație. Nu o vei închide cu senzația că ai bifat o lectură „importantă” pentru CV, ci cu impresia că ai stat de vorbă, câteva seri la rând, cu cineva care ia în serios atât ideile, cât și emoțiile.
Dacă îți plac cărțile care te scot din pilotul automat, dacă vrei să vezi cum arată culisele gândirii unui intelectual român important și, mai ales, dacă simți că și mintea ta are nevoie de propriul ei spațiu de singurătate, cred că volumul acesta merită un loc pe noptieră.
Iar dacă vrei să primești săptămânal recomandări de cărți care nu se citesc doar cu ochii, ci și cu mintea trează și cu inima deschisă, abonează-te la newsletter-ul meu mai jos. Așa rămânem în contact în mica noastră comunitate de oameni care cred că singurătatea minții poate fi, uneori, cel mai frumos loc de întâlnire.
Lasă un răspuns