Am închis cartea cu sentimentul că tocmai am ieșit dintr-o cameră în care cineva mi-a povestit, încet și fără grabă, o viață întreagă. Adevăratul meu nume, de Ludmila Ulițkaia, nu seamănă cu nimic din ce citisem până acum de la ea — și, personal, cred că tocmai asta face din carte o experiență aparte. Am ales-o pentru că mi-a plăcut mereu felul ei de a scrie despre familii și despre oameni obișnuiți prinși în istorie, dar nu mă așteptam ca de data asta granița dintre autoare și personaj să se estompeze atât de mult.
Volumul e alcătuit din fragmente lirice, autobiografice și pur ficționale, la care se adaugă șapte povestiri cu o tentă aproape angelică — nu le-am înțeles imediat legătura cu restul cărții, dar spre final, privind totul ca pe un întreg, mi s-a părut că aceste povestiri distilează, de fapt, tot ce a trăit și a gândit autoarea. Nu există o cronologie clară — amintirea, cum spune chiar Ulițkaia undeva în text, urmează propriile legi, nu pe ale calendarului.
Ce mi-a plăcut la Adevăratul meu nume de Ludmila Ulițkaia
Mi-a plăcut pentru că nimic nu e forțat. Ludmila Ulițkaia nu explică, nu insistă, nu subliniază emoția — o lasă pur și simplu acolo, între rânduri, și pe mine m-a impresionat exact reținerea asta. Am avut senzația, de mai multe ori, că citesc o scrisoare pe care nu eram sigur că am voie s-o citesc, atât de intim e tonul.
Am apreciat faptul că personajele nu sunt construite ca să impresioneze, ci ca să fie, pur și simplu, adevărate — poate de-aici și titlul, Adevăratul meu nume. Bunici, prieteni, iubiri vechi, vecini din blocuri sovietice — fiecare apare cât are nevoie să apară, nici mai mult, nici mai puțin. Una dintre ideile care mi-au rămas în minte e observația autoarei despre cum, atunci când noțiunea de „acasă” ți se schimbă brutal, tot ce-ți mai rămâne e imaginarul și amintirile — și cred că exact asta face volumul întreg, transformă pierderea unui loc într-un fel de cameră interioară pe care o poți locui oricând.
Dacă îți plac recenziile mele de cărți, te invit să te abonezi la newsletterul blogului. Trimit doar articole noi și recomandări alese cu grijă.
Stilul, atmosfera și reflecțiile care m-au pus pe gânduri
Din punctul meu de vedere, stilul Ludmilei Ulițkaia e marele motiv pentru care Adevăratul meu nume funcționează atât de bine. Scrie delicat, aproape șoptit, fără niciun strop de dramatism excesiv, chiar și acolo unde subiectul ar permite-o din plin. Am simțit că fiecare poveste știe exact cât să spună și unde să se oprească, lăsându-mi mie, cititorului, treaba de a completa restul.
Atmosfera e melancolică, dar nu apăsătoare — mi-a dat impresia unei melancolii calme, de om care s-a împăcat cu ce a pierdut, nu care încă se luptă cu pierderea. Ritmul lecturii a fost pentru mine unul lent, dar niciodată plictisitor; am citit-o în porții mici, seară de seară, pentru că fiecare fragment cerea puțin timp de digerat înainte să trec mai departe.
Ce m-a emoționat cel mai tare au fost paginile despre bătrânețe și despre felul în care lumea, la un moment dat, se contractă la dimensiunile unei camere — se recitesc cărți vechi, se răsfoiesc jurnale, se retrăiesc prietenii de mult apuse. Nu mă așteptam ca un fragment atât de simplu, aproape banal în descriere, să mă pună pe gânduri atât de mult despre propriile amintiri și despre cât de selectiv aleg să țin minte anumite lucruri.
Ce mi-ar fi plăcut să fie diferit: uneori am simțit nevoia unui fir mai clar între povestirile angelice și partea strict autobiografică. Nu m-a deranjat lipsa cronologiei — dimpotrivă, mi s-a părut o alegere potrivită pentru tema memoriei, dar unele treceri mi s-au părut prea bruște, iar eu unul aș fi vrut câteva rânduri în plus care să lege mai vizibil cele două planuri.
Găsești aici oferta cărții
Cred că Adevăratul meu nume i s-ar potrivi cititorului care nu caută acțiune sau răsturnări de situație, ci timp petrecut alături de o voce sinceră și matură. Le-aș recomanda-o și celor care au citit deja alte cărți de Ludmila Ulițkaia și vor s-o descopere acum într-o ipostază mai personală, mai puțin ficționalizată decât în romanele ei mari.
Am închis cartea cu sentimentul că am cunoscut, pentru câteva ore, o persoană reală, nu un personaj construit ca să placă. Personal, cred că exact asta o face demnă de citit — nu spectaculozitatea poveștii, ci sinceritatea din spatele fiecărei pagini. Dacă tot ai citit până aici, probabil genul ăsta de lectură liniștită, dar profundă, te atrage deja, iar eu unul cred că merită să-i dai o șansă.
Lasă un răspuns